Follow by Email

duminică, 3 aprilie 2011

O lectie de istorie adevarata la Monumentul dedicat ,,Experimentului Pitesti''

        Ieri a fost 1 aprilie si impreuna cu cei mai buni elevi de la ,,Cautatorii de Comori’’, cu sotia care este tot profesoara de istorie si cu domnul director al Scoliii Leicesti am plecat spre Pitesti unde urma sa participam la un proiect al ISj Arges si Muzeului Judetean numit ,,Micul Arheolog’’. Pentru ca obsesia mea este bine cunoscuta de toti cei care imi citesc blogul, normal ca am mai vrut sa ii mai duc pe copii si altundeva, in afara de Muzeu si ….celebrul Euromall! Asa ca am luat legatura cu domnul Aristide Ionescu, fost detinut politic si l-am rugat sa vina la Monumentul dedicat celor ce au trecut prin reeducarea de la Pitesti. Ca de obicei cand e solicitat, dansul a raspuns cu obisnuita amabilitate si iata-ne in fata unei lectii de istorie pe viu, istorie recenta adevarata ce nu se invata in prea multe scoli din tara aceasta. Am realizat cateva fotografii, am filmat, copiii erau atenti, desi zgomotul de fond era foarte puternic, parca toti se constructorii de balcoane si toti cei de la ADP lucrau impotriva noastra. A aparut din senin si un tanar despre care am crezut initial ca lucreaza la ziarul Universul fiindca domnul Ionescu le daduse un interviu cu doua saptamani in urma si ii informasem despre activitatea in aer liber. In cele din urma s-a dovedit a fi Stefan,  un fost profesor care trecea intamplator pe acolo, pasionat de istoria perioadei recente, o persoana deci  pe cale de disparitie. Rolul sau cred ca a fost hotarator in partea a doua a lectiei noastre.  Sau poate doar ne autoflatam noi astia si lumea e doar indiferenta fata de trecut?  Si de aceea considera in proportie de peste 60% ca era mai bine pe vremea lui Ceausescu? Dar oare de ce era mai bine atunci, fiindca tot lumea aceasta a ales 20 de ani pe urmasii lui Ceausecu si daca a fost bine atunci, ar trebui sa fie bine si acum, nu?! Sau pana si ,,nepotii’’ s-au epigonizat?!
       In fata zidului de inchisoare domnul Aristide ne povestea suferintele celor ce au trecut prin reeducare, cand, o doamna ce parea pensionara ne-a intrebat daca poate sa asculte si dansa, fiindca  o intereseaza istoria. Mirat, i-am raspuns ca da, nu e timpul trecut pentru nimeni sa afle adevarul. Dupa cateva minute insa a inceput sa tipe strident, ca intr-un scenariu din anii ’50 – ‘60 la domnul Aristide: ,,Lasati domne’ copiii in pace, nu-i mai mintiti, nu-i mai indobitociti, spuneti numai minciuni, plecati de aici!’’ Si a continuat pe acelasi ton virulent care m-a infiorat si enervat in acelasi timp. Elevii erau foarte contrariati, nu intelegeau de ce se intampla asta, nu aveau cum sa priceapa ca in acele momente, de fapt se infruntau doua lumi prin cei doi exponenti ai acestora.   Este vorba  pe de o parte de aceea distrusa sub bocanci de catre comunistii infratiti cu sovieticii, o lume strivita si scuipata, umilita si blasfemiata, dar din care totusi a iesit dupa jertfa din 1989, ramasa in urma zgribulita si timida ca din cutia Pandorei, speranta spre un altfel de viitor al tinerilor neintinati de ideile ,,nobile’’ a comunismului. Iar pe de alta parte, zic eu, era lumea pervertita, ideologizata, manipulata, o lume pentru care satisfactia pulsiunilor primordiale, la  nivel preistoric era pe primul plan, iar libertatea insemna doar un concept abstract, cu totul diferit de cel acceptat prin dezbatere si practica in secole de istorie occidentala.
             Femeia continua isterica, elevii o priveau tot nedumeriti, domnul Aristide a rugat-o sa plece, ea nu se lasa dusa, trebuia sa-i lamureasca pe copii ce bine i-a fost ei in comunism, ca a avut slujba, casa, n-o dadea nimeni afara din serviciu, sa nu-i mai mintim! Am ridicat si eu tonul la dansa, intreband-o daca a fost inchisa, daca familia sa a facut inchisoare, daca stie ca pe vremea lui Dej  sute de mii de oameni nevinovati au intrat in puscari si zeci de mii nu s-au mai intors acasa. A tacut doar o clipa si si-a reinceput tirada, domnul Aristde a scos telefonul sa cheme, probabil politia, dar sotia mea a tras-o  deoparte si, cu greu, a convins-o,  dupa cateva minute sa plece.
            Mi-am dat seama ca aceasta a fost cea mai buna lectie pe care am o puteam primi in acest loc de suferinta pentru peste o mie de studenti reeducati. Elevii au inteles, pentru ca sunt cei mai inteligenti copii pe care ii avem in scolile noastre de tara, ca ei trebuie sa asculte mai multe pareri, sa se informeze, sa citeasca si apoi sa isi fundamenteze propria conceptie despre ceea ce s-a intamplat la Pitesti in particular, ori despre un fapt istoric in general. La ore le zic cateodata mai in gluma mai in serios: ,,Mai, gandeste doar cu capul tau, nu-mi da drumul la banda!’’ Si as vrea sa  le mai spun  ca acea femeie care ne-a deranjat intr-un asemenea mod, probabil ca era o biata pensionara ce cu greu traieste in libertatea postdecembrista, care poate are restante la  intretinere, care nu pune mancare buna pe masa decat de sarbatori si si-a aexprimat furia si frustrarea asa cum a crezut ea de cuvinta.  Insa nu este vinovata de ura si disperarea pe care ni le-a aratat, asa cum nici domnul Aristide Ionescu nu e vinovat ca a facut atatia ani de inchisoare si a mai trecut si prin reeducare la Gherla, ca i s-a confiscat toata averea, ca, desi un om destept, a activat intr-o slujba net inferioara in raport cu capacitatile sale intelectuale, ca a fost urmarit de Securitate pana in 1989. La fel cum nici eu nu sunt vinovat cu nimic ca as merita mai mult decat viata ce mi se ofera azi in Romania.
    Vinovatii  trebuie cautati in alta parte, aici suntem doar victime, la un nivel mai inalt sau mai jos. Cineva care ne-a dezamagit enorm odata cand poate se putea face ceva, ar spune ca sistemul este de vina, nu oamenii. Ce bine ca nici Dej, nici Ana Pauker, nici Nikolschi, nici Bodnaras, nici Ceausescu nu au fost de vina! Doar sistemul! Si poate nici sovieticii nu au fost de vina, doar sistemul lor!
   Personal sunt intr-o disputa tacuta, inchisa, cu parintele meu care pe masura trecerii timpului imi pare ca devine, pe undeva, acel tip de nostalgic din cei 60 de procente. El, un foarte bun specialist, un produs cu adevarat eficient pe linie profesionala al regimului trecut, iar eu un produs al regimului democratic, un profesor care pe langa slujba de 2-3 ore cum le place unora sa spuna, studiaza istoria recenta si o preda cu pasiune (fara falsa modestie). In ciuda a ceea ce am spus mai sus  consider ca fara comunism tatal meu nu ar fi ajuns ceea ce a fost, as putea spune, un privilegiat al regimului la nivel local, chiar daca un simplu activist. Deci asa  mergea sistemul atunci si stiu sigur ca a refuzat  un post in minister  doar pentru ca originile sale taranesti il chemau cu putere sa vina acasa si, ca un Ion modern, sa se aplece asupra iubitului sau pamant colectivizat.  La randul meu, din pozitia oferita tatalui meu, n-as fi putut fi ceea ce astazi sunt si, ironia sortii, sa ii critic pozitia, desi o inteleg, sa  ridic valul minciunilor si sa astern putina obiectivitate la nivelul meu modest de profesor de tara. O persoana pe care o respect enorm, ce si-a pierdut tatal in Valea Piersicilor de la Jilava, preot ingropat fara lumanare, slujba si cruce, mi-a cerut cu insistenta sa renunt la aceste idei pentru ca valoarea isi face loc oriunde intr-un regim liber. Inca nu-i pot da dreptate, cunoscand experienta bunicului meu taran, a tatalui meu si a mea, care nu am plecat din tara in anul 2002 doar fiindca cineva acolo sus a considerat ca ar fi mai bine sa devin titular al acestui atat de hulit sistem de invatamant si prin asta, ca si tatal meu acum trei decenii, sa ,,ma leg de glie’’, nici taran pe deplin, nici intelectual pe deplin.
     Aceasta divagatie la nivel personal am facut-o pentru a arata cat de complexe sunt situatiile cu care ne confruntam, cat de prezent este comunismul in viata noastra si noi nu o constientizam decat in atat de mica masura! Ca sa nu mai spun ca domnul nostru director a ramas profund impresionat de marturia domnului Aristide,  mai ales ca a aflat ca acesta a fost inchis la Gherla cam in aceeasi perioada cu bunicul sau Ion Manolescu!
     La sfarsitul vizitei de la monument, l-am rugat pe domnul  Aristde sa mergem putin si la inchisoare, la ce a mai ramas din ea de fapt, stiind insa ca nu se poate vizita. Aici s-a intamplat insa ceva deosebit  pentru mine personal, dar si pentru cativa elevi cu care am discutat ulterior. Eu cred ca Dumnezeu ne-a deschis o poarta si ne-a lasat sa aruncam o privire, sa vedem iadul si sa alegem…

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu